Unul din avantajele căsniciei, ca soț, este că odată cu aceasta capeți o funcție extrem de importantă, dar neplătită: curier. Trebuie să aduci acasă cam tot ce îți cere soția. Aveam, așadar, de livrat ceva nou într-una din zile: o pâine.
Am părăsit clădirea de 10 etaje cu gând să merg la magazinul de pe colț, unde mai toate sunt la suuupra-preț. Totuși, așa cum se spune, “cel mai bun magazin e cel care e cel mai aproape de tine.” Imediat după ieșirea din bloc, ca orice om care se bucură de soare și de vară, mi-am fixat adânc capul în telefon. Am auzit un fluierat. Nu i-am dat importanță, doar sunt bărbat căsătorit. Totuși, la insistențe mă uit ușor peste umărul drept cu coada ochiului. Este un vecin care se dovedește a-mi fi prieten. După câteva schimburi de cuvinte i-am zis că merg să iau o pâine. “Du-te lângă stația de tramvai, la Roza, că acolo au pâine bună”.
După câteva explicații succinte m-am îndreptat spre magazin. Ajuns în stație mă tot uitam după numele magazinelor dar niciunde nu scria “Roza”. Am intrat într-unul dar am ieșit pentru că nu mi se părea mie că arăta a “Roza”. Am intrat într-o farmacie și am primit din nou căteva explicații dar tot așa rapide ș-am rămas tot nelămurit.
După câteva rotiri în jurul axei proprii observ o doamnă albită de ani în apropierea mea. Îi tai repede calea și o întreb de același magazin Roza. “La Rozi, la doamna Rozica?”, îmi răspunde femeia plăpândă. Îndreptându-și privirea spre locație îmi zice “acolo e”. Roza era de fapt vânzătoarea… Bun așa.
I-am mulțumit frumos urându-i o zi faină, îndepărtându-mă ușurel de ea. “O zi binecuvantată!”, a răspuns cu seninătate. La auzul acestor vorbe am mers direct spre ea și fără cuvinte am luat-o în brațe. “Și dumneavoastră să aveți o zi binecuvantată!”, am cutezat și eu cu drag. Mirarea i-a încrețit fruntea. M-a întrebat dacă și eu sunt credincios, ca după răspunsul meu afirmativ să-mi reamintească de înălțarea lui Isus la cer. “Hai, frate, să trecem strada”, zice, “că nu vine niciun tramvai”. Și uite așa am trecut pe roșu, mergând de gât împreună cu bătrânica. Ajunși pe cealaltă parte, mi-a zis a să o caut prin cer când om ajunge acolo, să o salut și să-i amintesc de cum ne-am întâlnit noi pe stradă și am vorbit despre Domnul Isus. I-am zis să-mi spună numele ca să știu cum s-o strig cînd o să vină momentul ăla. Și uite așa am stabilit o revedere cu “Ani”.
Care-i faza? Simplu. Dumnezeu mi-a arătat cum doi oameni total străini pot să fie foarte ușor prieteni, doar pentru că îl au ca numitor comun pe Dumnezeu, care i-a înfrățit. N-am vazut-o în viața mea, dar când m-a binecuvântat din reflex am luat-o în brațe, ca și cum aș fi știut-o dintotdeauna.
Ce-am învățat de-aici? Să binecuvântez, să îmbrățișez, să vorbesc despre Dumnezeu, să aștept cerul și până atunci să știu de unde să iau pâine.
Nu pot decât să mă bucur că am, totuși, parte de Isus, Cel care spune despre SIne: “Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.” Asta e cea mai importantă foame ce trebuie stâmpărată.